Respir praf zi de zi, dar nu gândesc că asta m-ar putea băga în mormânt. Ca un animal ce sunt, cu pretenții de conștiență de sine, cunosc uneori spaima morții. Adesea mă gândesc că, stupid, o să mă prăpădesc, iar sufletul meu se va lichefia, trupul va dobândi imponderabilitatea specifică iubirilor eroilor lui Prevert, și eu, care nu știu de unde încep și unde mă sfârșesc, voi fi peste tot, în mii de particule plutind într-un lichid semiotic, încercând fără succes să se reîntregească, să se alipească una de cealaltă pentru ca mai apoi să se dezintegreze într-un clipocit, ca bulele din Coca-Cola.
Am o pornire aculturală spre a scrie ușor patetic și a mă considera unul dintre elementele-cheie ale universului în care, uneori, m-am simțit (și mi-a plăcut!) moartă. Mai ales în anii adolescenței când îmi exacerbam sentimentele pentru tot soiul de ratați. La vremea aceea, ei erau oricum partea bună a lucrurilor. Ceilalți îmi dădeau dreptate că trebuie să supraviețuiesc cumva și îmi garantau că oile rătăcite nu duc niciodată dorul turmei. În locul apartenenței la grup și a mulsului zilnic, ele cunosc libertatea de a cutreiera în neștire după plaiurile cu iarbă grasă, verde.
Sunt momente în viață când moartea îți este mamă, soră, iubită și amantă; n-am avut răbdare să le țin evidența, dar știu sigur că am fost atât de aproape de ea, încât nu a mai fost posibilă o ruptură ulterioră. Și iată-mă acum, cu moartea prinzând forme în pântecul meu, alungindu-se leneșă de-a lungul brațelor mele, poftind pe buzele mele, vorbind pe limba mea. Ca o trăsătură definitorie, moartea stă în viața mea; când își face simțită prezența, nu mă anunță telefonic și nu bate niciodată la ușă. Mă trezesc cu ea cotropindu-mă dintr-odată, fără luptă, fără nici cea mai mică reținere. Apoi, în numele unei bune conviețuiri cu mine, moartea își caută o nouă formă, o față tolerabilă, simpatică, astfel încât să redevenim prietene. Ca odinioară, când în buzunarul blugilor aveam, pe lângă cheia de la casa părinților, lame cu care să sap în carne, să o purific, să-i dau durere adevărată.
Moartea mea se reinventează. Și, cel mai adesea, îi place să redevină copil. Începe prin a se plimba prin venele mele de parcă s-ar da pe tobogan; e încântată, ochii îi sclipesc de emoție, curge de-a lungul meu într-un du-te vino nebunesc, ca o bacantă. Mă privește galeș, mă adoră și știu că are nevoie de mine în aceeași măsură în care am eu nevoie de ea. Surâde, e zgomotoasă, mă zgâlțâie bine ca să nu uit de ea și de gândul ăsta, și îmi dă de înțeles că suntem indestructibile. Că ce s-a întâmplat odată a fost pentru mereu și așa va rămâne. Tot ceea ce este în afară de ea este un joc. Ireal! Ea este singura mea realitate, ea este lucidul lucid, unicul demn de a fi prețuit.
Cu moartea mea am o relație complexă. Am trecut prin multe împreună și ea se încăpățânează să mă țină vie. Pasămite sunt o companie destul de plăcută. Și pentru că mă agreează mă învață cum să respir în continuare. Cu ea în mine, asemeni unui Cristos izbăvitor. Știu că este acolo și că aș putea oricând să îmi întorc fața spre ea și să-i spun că sunt pregătită. Este destul de răbdătoare cu mine, dar își are propriile limite. Așa că, tot ea decide când voi fi cu adevărat pregătită. Sau… poate va vrea să-mi facă o surpriză.
Dar îmi respect moartea. Și vreau să mi-o merit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu