Let's Talk About Love!

Fără definiții, fără tipologii, înregimentări și încadrări. N-aș putea să o fac. Sunt o femeie liberă. Iubesc cum simt și mă dăruiesc când timid, când pătimaș. Simt iubirea. Uneori o confund cu dorința, cu patima de a domina, cu plăcerea de a săpa cărări în piele spre a ajunge la sângele cu care-mi doresc legături de durată. Nefiresc este că, deși îmi uit iubirile, foștii iubiți rămân cumva în prezentul meu. Unii se încăpățânează să mă păstreze într-o galerie destul de accesibilă a memoriei. Dar e un alt subiect. Rămâne pe altădată.

Obișnuiesc să spumeg A și ÎN IUBIRE! Dau în clocot ca mustul, ca laptele crud, ca anii tineri, ca evadatul din carcera morții. Iubesc necunoscut și necuprins. Iubesc dăruind tot: de la gând până la suflet, trup, prezent și viitor.

Mereu iubesc abisal, nou, în orizonturi care nu cunosc limita dintre cer și pământ. Când iubesc, lumea se contopește, se amestecă într-un blender uriaș, se omogenizează și devine o pastă consistentă, dulceagă aș spune pentru că are ingrediente-minune: polen de flori și de fluturi.

La fel, sentimentele mele sunt un melanj. Vreau! Și când vreau, îmi iau. Iubirea mi se servește pe o tavă bine lustruită. Ca o delicatesă ce este mă ademenește să o gust, să-i storc pârguiala cu buzele-mi moi...

Iubesc cu patima focului de a arde până la cenușă, cu savoarea cafelei de a se menține până la zaț. Nu știu să iubesc simplu. Curat. Cu început, cuprins și sfârșit. Pentru multe dintre iubirile mele, sfârșitul a fost începutul și începutul a fost sfârșitul.

Aș zice că sunt o norocoasă. De la ceasul devenirii întru femeie mă scald în iubire ca-n apa botezului. Dar întotdeauna vine un moment când mă scutur bine de ea, ca un câine cu blana udă. Și nimic nu m-ar împiedica să continui să fac asta.

Sunt incapabilă să trasez acum diferențe între iubire și dragoste. Tind să cred că ele există. O să mă mai gândesc la asta. Un alt gând stă încolțit în mine, ca un lujer tânăr grăbindu-se să țină piept vântului: sinuciderea iubirii. Raportată la mine, asta se întâmplă frecvent. I se pun în față premise după premise, își vede viitorul ca o orbită plină de gâze și… Iubirea decide să moară. Își pronunță singură sentința. Uneori îi sunt martor. Am destul sânge rece cât să o privesc în ochi și să îi spun cumva că nu pot face nimic pentru ea. O dată ce devine cadavru, îl arunc la groapa comună. 

Cu moartea înflorind pe buze

Respir praf zi de zi, dar nu gândesc că asta m-ar putea băga în mormânt. Ca un animal ce sunt, cu pretenții de conștiență de sine, cunosc uneori spaima morții. Adesea mă gândesc că, stupid, o să mă prăpădesc, iar sufletul meu se va lichefia, trupul va dobândi imponderabilitatea specifică iubirilor eroilor lui Prevert, și eu, care nu știu de unde încep și unde mă sfârșesc,  voi fi peste tot, în mii de particule plutind într-un lichid semiotic, încercând fără succes să se reîntregească, să se alipească una de cealaltă pentru ca mai apoi să se dezintegreze într-un clipocit, ca bulele din Coca-Cola.

Am o pornire aculturală spre a scrie ușor patetic și a mă considera unul dintre elementele-cheie ale universului în care, uneori, m-am simțit (și mi-a plăcut!) moartă. Mai ales în anii adolescenței când îmi exacerbam sentimentele pentru tot soiul de ratați.  La vremea aceea, ei erau oricum partea bună a lucrurilor. Ceilalți îmi dădeau dreptate că trebuie să supraviețuiesc cumva și îmi garantau că oile rătăcite nu duc niciodată dorul turmei. În locul apartenenței la grup și a mulsului zilnic, ele cunosc libertatea de a cutreiera în neștire după plaiurile cu iarbă grasă, verde. 

Sunt momente în viață când moartea îți este mamă, soră, iubită și amantă; n-am avut răbdare să le țin evidența, dar știu sigur că am fost atât de aproape de ea, încât nu a mai fost posibilă o ruptură ulterioră. Și iată-mă acum, cu moartea prinzând forme în pântecul meu, alungindu-se leneșă de-a lungul brațelor mele, poftind pe buzele mele, vorbind pe limba mea. Ca o trăsătură definitorie, moartea stă în viața mea; când își face simțită prezența, nu mă anunță telefonic și nu bate niciodată la ușă. Mă trezesc cu ea cotropindu-mă dintr-odată, fără luptă, fără nici cea mai mică reținere. Apoi, în numele unei bune conviețuiri cu mine, moartea își caută o nouă formă, o față tolerabilă, simpatică, astfel încât să redevenim prietene. Ca odinioară, când în buzunarul blugilor aveam, pe lângă cheia de la casa părinților, lame cu care să sap în carne, să o purific, să-i dau durere adevărată.

Moartea mea se reinventează. Și, cel mai adesea, îi place să redevină copil.  Începe prin a se plimba prin venele mele de parcă s-ar da pe tobogan; e încântată, ochii îi sclipesc de emoție, curge de-a lungul meu într-un du-te vino nebunesc, ca o bacantă. Mă privește galeș, mă adoră și știu că are nevoie de mine în aceeași măsură în care am eu nevoie de ea. Surâde, e zgomotoasă, mă zgâlțâie bine ca să nu uit de ea și de gândul ăsta, și îmi dă de înțeles că suntem indestructibile. Că ce s-a întâmplat odată a fost pentru mereu și așa va rămâne. Tot ceea ce este în afară de ea este un joc. Ireal! Ea este singura mea realitate, ea este lucidul lucid, unicul demn de a fi prețuit. 

Cu moartea mea am o relație complexă. Am trecut prin multe împreună și ea se încăpățânează să mă țină vie. Pasămite sunt o companie destul de plăcută. Și pentru că mă agreează mă învață cum să respir în continuare. Cu ea în mine, asemeni unui Cristos izbăvitor. Știu că este acolo și că aș putea oricând să îmi întorc fața spre ea și să-i spun că sunt pregătită. Este destul de răbdătoare cu mine, dar își are propriile limite. Așa că, tot ea decide când voi fi cu adevărat pregătită. Sau… poate va vrea să-mi facă o surpriză. 

Dar îmi respect moartea. Și vreau să mi-o merit.