Let's Talk About Love!

Fără definiții, fără tipologii, înregimentări și încadrări. N-aș putea să o fac. Sunt o femeie liberă. Iubesc cum simt și mă dăruiesc când timid, când pătimaș. Simt iubirea. Uneori o confund cu dorința, cu patima de a domina, cu plăcerea de a săpa cărări în piele spre a ajunge la sângele cu care-mi doresc legături de durată. Nefiresc este că, deși îmi uit iubirile, foștii iubiți rămân cumva în prezentul meu. Unii se încăpățânează să mă păstreze într-o galerie destul de accesibilă a memoriei. Dar e un alt subiect. Rămâne pe altădată.

Obișnuiesc să spumeg A și ÎN IUBIRE! Dau în clocot ca mustul, ca laptele crud, ca anii tineri, ca evadatul din carcera morții. Iubesc necunoscut și necuprins. Iubesc dăruind tot: de la gând până la suflet, trup, prezent și viitor.

Mereu iubesc abisal, nou, în orizonturi care nu cunosc limita dintre cer și pământ. Când iubesc, lumea se contopește, se amestecă într-un blender uriaș, se omogenizează și devine o pastă consistentă, dulceagă aș spune pentru că are ingrediente-minune: polen de flori și de fluturi.

La fel, sentimentele mele sunt un melanj. Vreau! Și când vreau, îmi iau. Iubirea mi se servește pe o tavă bine lustruită. Ca o delicatesă ce este mă ademenește să o gust, să-i storc pârguiala cu buzele-mi moi...

Iubesc cu patima focului de a arde până la cenușă, cu savoarea cafelei de a se menține până la zaț. Nu știu să iubesc simplu. Curat. Cu început, cuprins și sfârșit. Pentru multe dintre iubirile mele, sfârșitul a fost începutul și începutul a fost sfârșitul.

Aș zice că sunt o norocoasă. De la ceasul devenirii întru femeie mă scald în iubire ca-n apa botezului. Dar întotdeauna vine un moment când mă scutur bine de ea, ca un câine cu blana udă. Și nimic nu m-ar împiedica să continui să fac asta.

Sunt incapabilă să trasez acum diferențe între iubire și dragoste. Tind să cred că ele există. O să mă mai gândesc la asta. Un alt gând stă încolțit în mine, ca un lujer tânăr grăbindu-se să țină piept vântului: sinuciderea iubirii. Raportată la mine, asta se întâmplă frecvent. I se pun în față premise după premise, își vede viitorul ca o orbită plină de gâze și… Iubirea decide să moară. Își pronunță singură sentința. Uneori îi sunt martor. Am destul sânge rece cât să o privesc în ochi și să îi spun cumva că nu pot face nimic pentru ea. O dată ce devine cadavru, îl arunc la groapa comună. 

Cu moartea înflorind pe buze

Respir praf zi de zi, dar nu gândesc că asta m-ar putea băga în mormânt. Ca un animal ce sunt, cu pretenții de conștiență de sine, cunosc uneori spaima morții. Adesea mă gândesc că, stupid, o să mă prăpădesc, iar sufletul meu se va lichefia, trupul va dobândi imponderabilitatea specifică iubirilor eroilor lui Prevert, și eu, care nu știu de unde încep și unde mă sfârșesc,  voi fi peste tot, în mii de particule plutind într-un lichid semiotic, încercând fără succes să se reîntregească, să se alipească una de cealaltă pentru ca mai apoi să se dezintegreze într-un clipocit, ca bulele din Coca-Cola.

Am o pornire aculturală spre a scrie ușor patetic și a mă considera unul dintre elementele-cheie ale universului în care, uneori, m-am simțit (și mi-a plăcut!) moartă. Mai ales în anii adolescenței când îmi exacerbam sentimentele pentru tot soiul de ratați.  La vremea aceea, ei erau oricum partea bună a lucrurilor. Ceilalți îmi dădeau dreptate că trebuie să supraviețuiesc cumva și îmi garantau că oile rătăcite nu duc niciodată dorul turmei. În locul apartenenței la grup și a mulsului zilnic, ele cunosc libertatea de a cutreiera în neștire după plaiurile cu iarbă grasă, verde. 

Sunt momente în viață când moartea îți este mamă, soră, iubită și amantă; n-am avut răbdare să le țin evidența, dar știu sigur că am fost atât de aproape de ea, încât nu a mai fost posibilă o ruptură ulterioră. Și iată-mă acum, cu moartea prinzând forme în pântecul meu, alungindu-se leneșă de-a lungul brațelor mele, poftind pe buzele mele, vorbind pe limba mea. Ca o trăsătură definitorie, moartea stă în viața mea; când își face simțită prezența, nu mă anunță telefonic și nu bate niciodată la ușă. Mă trezesc cu ea cotropindu-mă dintr-odată, fără luptă, fără nici cea mai mică reținere. Apoi, în numele unei bune conviețuiri cu mine, moartea își caută o nouă formă, o față tolerabilă, simpatică, astfel încât să redevenim prietene. Ca odinioară, când în buzunarul blugilor aveam, pe lângă cheia de la casa părinților, lame cu care să sap în carne, să o purific, să-i dau durere adevărată.

Moartea mea se reinventează. Și, cel mai adesea, îi place să redevină copil.  Începe prin a se plimba prin venele mele de parcă s-ar da pe tobogan; e încântată, ochii îi sclipesc de emoție, curge de-a lungul meu într-un du-te vino nebunesc, ca o bacantă. Mă privește galeș, mă adoră și știu că are nevoie de mine în aceeași măsură în care am eu nevoie de ea. Surâde, e zgomotoasă, mă zgâlțâie bine ca să nu uit de ea și de gândul ăsta, și îmi dă de înțeles că suntem indestructibile. Că ce s-a întâmplat odată a fost pentru mereu și așa va rămâne. Tot ceea ce este în afară de ea este un joc. Ireal! Ea este singura mea realitate, ea este lucidul lucid, unicul demn de a fi prețuit. 

Cu moartea mea am o relație complexă. Am trecut prin multe împreună și ea se încăpățânează să mă țină vie. Pasămite sunt o companie destul de plăcută. Și pentru că mă agreează mă învață cum să respir în continuare. Cu ea în mine, asemeni unui Cristos izbăvitor. Știu că este acolo și că aș putea oricând să îmi întorc fața spre ea și să-i spun că sunt pregătită. Este destul de răbdătoare cu mine, dar își are propriile limite. Așa că, tot ea decide când voi fi cu adevărat pregătită. Sau… poate va vrea să-mi facă o surpriză. 

Dar îmi respect moartea. Și vreau să mi-o merit. 

Scrisoare de argumentare

Fac parte din ordinul efemeridelor. Momentele mele de maturitate sunt limitate. In afara acestora, visez si joc teatru pe o scena deschisa. Ingurgitez tone de sentimente, trairi si tot atatea cuvinte. Le savurez, ma pacalesc, ma seduc de una singura si viata-mi sta atarnata de gat ca fluierul unui arbitru.

Intotdeauna am crezut (si inca mai cred!) ca sunt speciala, unica, inzestrata cu o inteligenta nativa care-mi permite sa tin spatele intors la truisme si la tot ceea ce este comun. Ma construiesc si ma educ singura; imi sunt calau si vraci deopotriva. Ma pedepsesc aspru. Alteori ma premiez in exces. Imi place sa-mi tin mintea ocupata si caut frenetic noi teritorii, spatii unde sa-mi intind aripile si inaltimi de la care ma pot prabusi adanc, pana in causul sufletului. 

Mai mereu port o masca. Mai mereu caut hrana pentru orgoliu. Nu-mi folosesc in scopuri bine definite. Nici nu obisnuiesc sa imi fixez prea des obiective. Sunt prea ocupata cu a fi vanator. Nu ma folosesc de barbati. Majoritatea nici nu ajung in patul meu. Ma pun la incercare. Imi testez limitele, experimentez tactici de seductie, ma joc cu vorbe, transmit stari si zambesc enorm (larg, deschis, senin...). Cizelez animalul din mine, imi dau forme de femeie noua, ma intuiesc, ma alint. Fac toate astea din obisnuinta, din placerea jocului. Stiu, chiar stiu ca in fond imi sunt mortala doar mie. 

Acum mi-e bine. M-am masturbat de doua ori, la un interval orar de aproximativ 2 ore. Calitatea orgasmelor? Rezonabil spre satisfacator. Femeile o fac aproape la fel de des ca si barbatii. Doar ca recunosc mai greu sau niciodata. Unora le e sila de ele. Si scuza cel mai des invocata fata de ele insele este ca.. au nevoie. Decat sa si-o traga cu cretini, mai bine asa. Partial, impartasesc aceasta opinie. Intalnesc multi barbati care ma vor. Nu ma culc cu ei, nu pentru ca nu mi-as dori, ci pentru ca ulterior ar trebui sa consum enorm de multa energie pentru a-i face sa dispara din viata mea. Pentru ca sunt o efemerida. 

Intre noi, femeile, sunt multe mironosite. Se masturbeaza si ele cu aceeasi frecventa, le place la fel de mult, imi permit icnete ce nu cunosc nicio rusine, au fantezii incredibile, dar poza pe care si-o pun in geam e ca jeansii prespalati - stim ca s-au aplicat tehnici speciale pentru a estompa/modifica originalul din ratiuni de estetica si nu numai. 

Dar ceea ce nu poate ascunde o femeie, si o spune o femeie vie, ajunsa la maturitate sexuala, este ca in noi dorinta creste mai repede. Am avut acum o viziune cu Jack si vrejul de fasole, care se propulseaza spre cer de parca cineva ar fi smuls din gatlejul pamantului insasi tiroida lui. Atinge gatul unei femei cu un deget; plimba-l ca si cum ai urmari un traseu imaginar, ca si cum ar fi o sarma subtire pe care e musai sa faci echilibristica. Preseaza usor acolo unde simti vena, unde sangele pulseaza. E suficient pentru ca in momentul urmator sa simta cum un val de caldura ii invadeaza toracele. Urca pana spre cap si ceata de pe ochi si ameteala din cap coincide cu lichidele vascoase care ii umezesc peretii colului si se preling spre buze. Stii vertijul dintr-un mountaigne-rousse? Cu asta se compara trairea femeiasca la stimuli precum parfum si putere de mascul. 

Nu sunt ipocrita. Nici eu nu recunosc ca ma masturbez. Imi place s-o fac, uneori chiar de nevoie, dar n-am spus-o prea des barbatilor. Pentru ca unii nu m-ar putea imagina. Le-as darama o lume la a carui spectacol mi se oferise bilet permanent si loc special, inca in primele randuri. Tocmai in asta consta savoarea. Ca eu, hotarita acum sa ma denunt, pot fi oricine.  

Pot fi sotia ta, amanta ta sau fiica ta.

Pot fi farmacista de la colt care iti recomanda cu voce afectuoasa cele mai bune medicamente de raceala; pot fi colega de birou pe care o stimezi si desi ti-ai fi dorit sa o futi, macar o data sa o inghesui in micul oficiu, iti imaginezi ca nici nu se pune problema la cata prestanta are si ca ti-o poti fura rau de tot.

Pot fi vecina ta despre care nu-ti poti inchipui ca de fiecare data cand duce gunoiul la ghena de pe etaj nu poarta chiloti, deoarece nu si-ar putea refuza un futai ca o ploaie de vara care, in fond, nu e mai mult decat o rapaiala.

Pot fi educatoarea copilului tau; pot desena ursuleti si catelusi haiosi, pot canta suav despre cele 6 ratuste leganate si care in timpul programului de somn pentru copilasi, i-o poate suge directorului.

Pot fi partenera ta de afaceri si iarasi nu-ti poti imagina ca fusta scurta si dreapta ascunde doar niste dressuri cu banda adeziva si niciodata chiloti, ceea ce-i permite sa-si atinga clitorisul ori de cate ori se plictiseste pe parcursul unei stupide prezentari in PowerPoint.

As putea fi prietena ta cea mai buna, indiferent ca esti barbat sau femeie, si n-ai sti ca acum, cand imi scriu prima postare, concomitent cu conversatia pe messenger despre ideile de afaceri pe care le avem in vremuri de criza, scriind despre toate astea, ma deschid ca o floare, imi simt clitorisul dornic de atingere si din mine se prelinge un firisor de lichid, albicios, cu o usoara consistenta, inodor. Ma gandesc ca sunt aidoma unui melc care lasa in urma lui dare, ca nu cumva sa fie pierdut din vedere; in scurt timp, lichidele mele devin o pojghita subtire care se scorojeste ca zugraveala de pe un perete neintretinut. 

Pot fi oricine si orice. Si in virtutea acestui fapt ti-as putea manevra mintea cu aceeasi dexteritate cu care un strungar manuieste un subler. 

Nu-mi place sa dezamagesc, desi uneori o fac fara sa-mi pese. Regret sincer cand, intr-o clipa de revolta, lovesc in cineva la care tin. E cel mai usor si la indemana sa lovesti in oamenii la care tii. Stii ca te iarta, stii ca-i cunosti si ca-i poti manevra in asa fel incat sa creada sincer ca regreti. Ii poti manipula mai usor pentru ca ii cunosti, le stii slabiciunile. 

Este primul meu post. Ma incearca emotii, asemeni fecioarei la primul ei flirt serios sau, ca sa nu las o falsa impresie puritana, asemeni unui copil pedepsit sa semneze un angajament de buna purtare. Ascult Mozart (pentru conformitate: Concertul de pian nr. 21 in C major, "Elvira Madigan". Mozart Festival Orchestra, Cond.: Alberto Lizzio; Pian: Svetlana Stanveca) si ochii, focul meu viu - lacul de dorinte, capricii si pofte -, zabovesc sporadic asupra unui pahar cu vin rosu. Nu beau decat arareori. Si cu mult mai rar mi se intampla sa beau singura. 

Am gasit ca e un moment special. Nu te decizi in fiecare zi sa ajungi sa te faci demn de moarte. O sa renunt la vesminte, la piele, la carne, la viscere. Ma vreau goala. Doar focul va ramane: vapaia din priviri, care arde la randul ei vesminte, piei, carnuri si viscere... O sa ies din carcera trupului, din bandajul meu stramt, o sa ma dau cativa pasi inapoi si o sa ma privesc. E o provocare sa ma uit la mine lipsita de scut, asa, cu toate slabiciunile la vedere, cu toate gandurile perverse si pervertite in timp rotindu-se ametitor, ca un roi de musculite de balega. Ochii, care spun, care urla, care cer, care pedepsesc si mai ales, uita... trebuie sa suporte o asemenea priveliste. 

Sunt aici ca sa spun totul despre mine. Sunt aici ca sa nu-mi mai reprim niciun gand, nicio pornire salbatica, demna de animalul crescut in cele mai bune conditii in mintea si in trupul meu. Sunt aici ca sa-mi merit moartea. Nu este un dat. Oamenii o considera exclusiv un dar cu care se nasc; exista pentru fiecare din ei si nimeni nu le poate lua jucaria asta. Moartea trebuie si meritata. Eu vreau sa mi-o merit. Sa o determin sa ma iubeasca. Asa, in viata fiind. Sa ma astepte cu sufletul la gura ca un iubit plin de pasiune.